sabato 14 febbraio 2009

Neputinta

Imi gasesc greu cuvintele,mda...nu stiu ce sa scriu.De fapt este vorba de ceea ce iubim mai mult in aceasta lume,e vorba de Carlo.Probabil ca unele femei isi doresc copii in momentul in care au o situatie financiara si o cariera bine definite.Asta imi doream si eu,in mod special o casa,unde puteam creste un bebelus.Am ales sa urmez o facultate,chiar daca nu era ceea ce imi doream.Promisesem bunicilor ca nu voi lasa lucrurile la voia intamplarii si in nici un caz nu voi ramane ''fara carte''.Dar chiar in primul an d-zeu m-a incercat,mi-a daruit un copil.I-am refuzat darul,trebuia sa urmez scoala,nu era timpul pt un bebe,nu as fi avut posibilitatea sa il crestem.Am avut oarecum norocul ca cel pe care il iubeam sa imi stea alaturi,orice hotarare as fi luat,si cu mintea de acum cred ca am fost o imbecila,pentru ca am refuzat darul cel mai de pret.Anii au trecut si d-zeu a hotarat sa ne dea un alt dar, dupa 9 ani.Acesta a venit pe lume cu mari si diverse probleme de sanatate.Dupa 3 saptamani starea lui s-a imbunatatit si era comparabil cu un bebe nascut la termen,normal trebuia sa se intervina in viitor asupra organismului sau firav.Norocul a facut sa intalnim doctori minunati care si-au facut meseria cu mult profesionalism.Dupa doua interventii chirurgicale totul decurge in limite normale,speram ca totul va decurge bine in viitor.Ma gandesc din ce in ce mai des la faptul ca am fost pedepsita pentru hotararea copilareasca,eram un copil,aveam doar 19 ani.Asa ca doamnelor.....copiii sunt daruri nepretuite pe care trebuie sa le primim cu drag,ei ne lumineaza viata.Daca facem gesturi necugetate,intr-o zi sau alta vom avea remuscari,si nu doar pe moment,cred ca dureaza toata viata.

3 commenti:

  1. Laura te pup din tot sufletul si ma bucur sa iti gasesc gandurile asternute aici.
    Acum 5 ani am refuzat si eu un astfel de dar.Mereu am avut remuscari.M-am impacat tare tarziu cu mine...de fapt nu stiu daca am facut-o vreodata.La inceputul acestui an dorinta de a fi mamica a aparut brusc cu intensitate.Din pacate stii cum a evoluat povestea...
    Acum sunt ingrozita de ideea ca viata ar putea sa ma priveze de bucuria de a fi mama ceea ce mi-am dorit mereu cel mai mult pe lumea asta.Incerc sa imi dau aripi si sa ma consolez cu ideea ca daca pana la 35 de ani nu o sa se intample nimic am sa infiez un copil.E un gand palid ce imi da puterea sa merg mai departe.
    Voi ca familie ti-am mai spus eu ati fost si sunteti idealul pentru mine.
    Ma rog la Dumnezeu pentru voi si gandul meu bun o sa iti foe alaturi asa cum stiu ca si gandurile tale bune imi sunt alaturi mie.

    RispondiElimina
  2. Si eu ma bucur ca esti cu gandul aproape de mine si nu cred ca e cazul sa disperi,cu siguranta vei avea un copil,chiar daca vine mai tarziu,e mult mai dorit.Asteapta si vei vedea ca lucrurile se vor limpezi si va veni momentul in care vei tine in brate un ghemotoc nevinoat.Infiatul e ultima solutie cred eu,mai intai sa apara omul care sa te merite si totul decurge de la sine.Si cu remuscarile...nu stiu ce sa zic,le am inca,ma gandesc cateodata ca ar fi avut 14 ani,carlo ar fi avut un sprijin,dar....asta e viata,cu bune si rele.Mergem inainte cu ajutorul lui D-zeu.TE PUP si ai grija de tine.

    RispondiElimina